pianul-arthur-proksch-nava-amiral-a-casei-zoller

Pianul „Arthur Proksch”, nava-amiral a Casei Zoller

* instrumentul, un unicat extrem de bine păstrat vreme de peste un secol, s-ar putea să valoreze cât toată clădirea ce-l adăposteşte * avocata Gianina Poroşnicu îl ţine în curtea casei, ca să-l poată vedea toţi ieşenii

Toată povestea a început în primăvară, atunci când Gianina Poroşnicu m-a sunat că să-mi spună ce mândră e ea de achiziţia uneia din cele patru fotografii ale lui Mihai Eminescu. Din două vorbe am ajuns la subiectul Mitică Grumăzescu, celebrul anticar, poate cel mai pasionat şi mai dedicat eminescolog. Nu ştiu ce mi-a venit de i-am spus Gianinei: „Vezi că Mitică a fost şi un mare colecţionar de muzică, nu doar comerciant. Se pricepea foarte bine la evaluarea instrumentelor, iar pe cele speciale le băga în colecţia personală, nu le mai lăsa la vânzare în anticariat”. Îmi adusesem aminte de-o vioară veche şi nerestaurată, fără corzi, pe care i-am dus-o prin 1993. El, un om care negocia la sânge atunci când trebuia să scoată vreun ban din buzunar, mi-a oferit înzecit faţă de cât aş fi pretins eu.

Nu ştiu cât a contat discuţia asta, clar e că la vreo două-trei luni după, Gianina mă sună din nou şi iarăşi foarte entuziasmată. Tocmai cumpărase de la Casa de Cultură „Ion Creangă” din Târgu Neamţ un pian „vechi de peste 100 de ani”, ce aparţinuse domnului Grumăzescu. Un grand piano, din ăla cu coadă. L-a adus cu mare grijă şi l-a amplasat în curtea Casei Zoller. L-a probat şi, culmea,  era acordat, se putea cânta la el.

„Nu vrei să dai o ştire despre pian?”, m-a întrebat avocata, foarte încântată de noua şi (să zicem, veţi vedea mai încolo de ce am pus paranteze, costisitoarea) achiziţie...

Ştiind prea bine principiile şi criteriile de colecţionar ale lui Mitică, i-a, replicat Gianinei: „Ai oleacă de răbdare, să mă documentez, să mă dumiresc ce-i cu pianul ăsta!”.

Sunt aproape cinci luni de-atunci, avocata şi-ar fi pierdut demult răbdarea dacă nu m-ar şti că-s foarte „chisat” când vine vorba de căutări din astea.

Nu intru în amănunte, că n-are sens şi risc a plictisi. Pianul cu pricina nu are un „serial number” ca să-l pot identifica. E fabricat de Arthur Proksch, un faimos producător de instrumente, ceh din Liberec, stabilit mai apoi în Viena. Primul pian l-a construit în 1864, în oraşul natal. E bine de ştiut că acest Arthur a fost şi un muzician respectat şi că provenea dintr-o familie de muzicieni faimoşi.

Cu toate astea, informaţiile de pe internet sunt foarte vagi şi disparate, majoritatea în limbi greu accesibile românului, precum ceha, slovaca ori olandeza. Am insistat şi, până la urmă, am descâlcit misterul. Acest Arthur Proksch făcea piane de mare calitate, „scule de lux” cum se zice acum. Asaltat de comenzi, a ajuns repede la 50 de angajaţi în fabrica lui. Afacerea înflorea, dar era un impediment major. Capitala mondială a muzicii, Viena, la mare distanţă, iar cheltuielile de transport – covârşitoare.

Drept urmare, la sfârşitul lui 1899, domnul Proksch a decis să-şi mute producţia în capitala habsburgică şi să schimbe designul. Iniţiativă inspirată. Firma s-a dezvoltat, au început să apară tot mai multe comenzi din America aflată în plin boom al jazz-ului, astfel încât, în 1923, a fost nevoit să fuzioneze cu altă companie puternică, Raehse. Şi să creeze un nou brand: Repia. Consecinţa a fost că, din 1925, marca „Proksch” a dispărut de pe piaţă.

În ziua de azi, la nivel mondial, mai sunt funcţionale doar câte zeci de piane. Câte? Habar n-am. Doar catalogul cu produsele pomenite costă 150 euro. Cât or costa instrumentele? Cel mai ieftin s-a vândut cu 2.000, unul de serie, din perioada vieneză.

Al Gianinei e ultimul fabricat la Liberec şi singurul făcut aici care are inscripţionat „Wien” pe el. De ce-l ţine în curte şi nu în casă? „Ca să-l poată vedea toţi ieşenii!”, zice Gianina.

Marcel FLUERARU