STRADA ELENA DOAMNA ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ

Strada Elena Doamna de astăzi, care leagă Târgu Cucu de cartierul Tudor Vladimirescu, era cunoscută în secolele XVII-XVIII ca Ulița Făinei sau Ulița Albă. Aceste două denumiri cuprindeau în sine suficientă istorie urbană, după cum vom vedea mai jos. În anul 1910, Primăria Municipiului Iași a dorit ca strada să poarte un nume cu rezonanță istorică. Se știe că municipalitatea ieșeană a început să confere denumiri de personalități unor străzi după  anul 1860, începând cu mandatul primarului Dimitrie Gusti.

Momentul 1910 reflectă două evenimente importante. Municipalitatea comandase statuia lui Alexandru Ioan Cuza, pe care dorea să o amplaseze nu în actuala Piață a Unirii, ci în Piațeta Cuza Vodă, din fața Primăriei de atunci (între Hotelul „Continental” și Restaurantul „Select”). Cu acest prilej, chiar înainte de pregătirea soclului, Piațeta fără nume a căpătat denumirea de „Cuza Vodă”, iar vechea uliță a Goliei a fost numită „Cuza Vodă” în  anul 1910, chiar dacă statuia a fost inaugurată abia în 1912.

În anul 1909, încetase din viață Doamna Elena Cuza, cea care se îngrijise cu atât devotament de memoria Domnitorului Unirii încă din 1873. Cum nu se obișnuia să se dea străzilor numele unor persoane aflate în viață, la 1910 se ivise un bun prilej pentru a onora în acest fel figura memorabilei Doamne. A fost aleasă strada Albă pentru simplul motiv că se afla în prelungirea străzii Cuza Vodă. Nicio clădire de pe această stradă nu era legată în vreun fel de biografia Doamnei. Era, însă, o arteră importantă, frumoasă a fostei Capitale, potrivită pentru un asemenea titlu. Astfel, din Piața Unirii, trecând prin Târgu Cucu și coborând spre Tătărași, se realiza un ax al memoriei dedicat familiei Domnitorului Unirii de la 1859.  Această decizie a marcat viitorul orașului în deceniile următoare, când s-a dorit marcarea unor străzi ieșene cu nume ale reprezentanților Casei Regale. Traseul a fost făcut între Copou și Gară, bulevardul Carol I, Esplanada Regina Elisabeta, stradela Principesa Maria şi bulevardul Ferdinand I.

Vederea Iașilor dinspre Tătărași. În stânga zona biserici Bărboi și a Străzii Albe (ante 1870)

Vedere a Iașilor dinspre Tătărași. În stânga, zona Bisericii Bărboi și a străzii Albe (ante 1870)

De la ulița Fânăriei, la ulița Albă (sec. XVII-XVIII)

Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea, Iașul, așezarea de pe malul Bahluiului, făcea pasul de la rural, la urban, dobândind trăsăturile unui târg medieval. „Drumul creează orașul” este o veche axiomă istorică. O întretăiere favorabilă de drumuri a contribuit la acest salt. Un asemenea drum ducea peste Prut, la Cetatea Albă, un altul – spre Polonia, la Liov (Lemberg). Drumul ce trecea vadul Bahluiului, în zona Podului Roș, la sud-vest de oraș, putea fi ușor controlat de Curtea Domnească, situată pe promontoriul înalt din apropiere, pe care se înalță astăzi Palatul Culturii. Pe acest platou se află „Punctul zero”, nucleul urban inițial. De asemenea lângă garnizoana reședinței domnești s-a instalat Vama Domnească.

Spre răsărit s-a întemeiat „târgul vechi” (lângă Biserica Barnovschi) și ulița Trapezănească (a schimbătorilor de bani), strada Grigore Ghica Vodă de astăzi. Astfel, spre răsărit, s-a dezvoltat, treptat, axul comercial al orașului, denumit în documente și „dricul târgului”. Orașul s-a întins până la următorul obstacol natural, marginea de est a platoului central, pe sub care curgea râul secundar al orașului. Marginea dinspre Tătărași era conturată în secolul al XVII-lea de o veche uliță, numită succesiv ulița Făinii, ulița Albă, ulița Agenției Austriece, ulița Zagură. În ea se opreau capetele mai multor străzi importante, adevărate artere comerciale ale orașului: ulița Beilicului (str. Grigore Ghica), ulița Sf. Vineri (bulevardul Anastasie Panu), ulița Goliei (str. Cuza Vodă) și ulița Sf. Spiridon (bulevardul Independenței).

Ulița Albă sau ulița Agenției Austrice, pe planul orașului Iași din 1844

„La întretăierea actualelor străzi Bucșinescu și Elena Doamna, sub Biserica Mănăstirii Sf. Ioan Zlataust, la începutul secolului al XVII-lea se afla marginea orașului” (Istoria orașului Iași, vol. I, coord. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, 1980, p. 95).

Ștefan Tomșa, în prima domnie probabil (1611-1615), a pus să se prelungească ulița Făinei spre podul de peste pârâul Cacaina. Dughenele de aici au fost dăruite apoi vistiernicului Boul, ginerele domnitorului. În anul 1657 se impunea  reamenajarea podului și a dughenelor de aici. Nu este vorba despre un „Pod al lui Ștefan cel Mare”, așa cum s-a crezut, ci despre o uliță podită cu bârne de stejar și mărginită de două șiruri de dughene, care făceau trecerea spre mahalaua Tătărași. Acesta era „Podul de lemn al lui Ștefan Tomșa Vodă”. Planurile orașului Iași din anii 1844 și 1857 ilustrau încă această realitate.

Privită dinspre Tătărași, această coastă oferea o imagine destul de pitorească, imortalizată în anul 1791 de pictorul Mihail Mateevici Ivanov. Pe lângă așa-numitul „Pod al lui Ștefan Vodă” – o uliță podită cu bârne și flancată de dughene din lemn –, în desen poate fi văzut și apeductul din piatră, construcție masivă, făcută pentru aducerea apei potabile la Iași, din zona Șapte Oameni (Ciric). Astăzi, această zidire a dispărut și doar o stradă din zonă îi păstrează amintirea, respectiv strada Apeduct.

M.M. Ivanov, Vederea Iașilor dinspre Tătărași. Podul lui Ștefan Vodă și Apeductul (1791)M.M. Ivanov, Vederea a Iașilor dinspre Tătărași. Podul lui Ștefan Vodă și Apeductul (1791)

În veacul XVIII, această zonă din partea de est a orașului forma mahalaua Cacainei, sau mahalaua Fânăriei. Ulița Fânăriei a primit frumoasa denumire de Albă după construirea Bisericii Albe. Înainte de anul 1682 exista pe acest loc Biserica Nașterea Domnului. Cel mai probabil în anul 1750 biserica a fost refăcută, sub păstorirea preotului Veleșcu, primind hramul „Schimbarea la Față”. Ulița ce coboară din strada principală spre intrarea în biserică este cunoscută ca „stradela Albă” sau „ulița ce duce la Biserica  Albă”.

 

Ulița Agenției Consulare Austriece (1814-1858)

Clădirea la care facem referire se afla la ulița principală, în fața Bisericii Albe. Fiind cel mai important obiectiv de pe ulița Albă, în prima parte a secolului XIX, aceasta a dobândit denumirea de „ulița Agenției Austriece”. Astfel este denumită ulița în Planul Orașului Iași realizat de J. Rasek (1844) și în Planul Orașului Iași  desenat de Fr. Peitavin (1857).

Ulița Agenției Austrice pe planul orașului Iași din 1857Ulița Agenției Austrice, pe planul orașului Iași din 1857

În anul 1813, boierii moldoveni au decis să cumpere trei case, care să găzduiască principalele consulate străine din Iași, „pentru a nu se mai lua cu silnicie casele pentru șederea consulatelor”. Prioritară a fost problema sediului Agenției Austriece (Kesaro-Krăiești), pentru care s-a găsit o reședință pe ulița Albă, în anul 1814. În acest scop a fost cumpărată „casa slugerului Vasile Anastasiu din mahalaua Cacainei, case mari, de piatră, cu grajd, cuhnie (bucătărie) și alte trebuincioase ale casei primprejur, cu locul lor”. Terenul pe care se afla clădirea aparținuse Epitropiei Sfântul Spiridon, iar proprietarul casei plătea o chirie, numită „bezmen”, pentru dreptul de a folosi acest amplasament.

Suma fixată pentru vânzare a fost de 45.000 de lei; cei 70 de boierii au reușit să adune, prin contribuții personale, 37.670 lei, urmând ca diferența să fie recuperată de proprietar din chiria pe primii doi ani. Boierii au decis că nu donatorii urmau a fi beneficiarii acestei chirii, acordând beneficiul, de comun acord, Bisericii Tălpălari (Nașterea Maicii Domnului) „spre veșnica lor pomenire”. Această închinare s-a făcut și ca o garanție de stabilitate, arătându-se că astfel se înlătură posibilitatea ca acest imobil să fie scos la vânzare în anii viitori, spre câștigul inițiatorilor.

Privirea Iașilor dinspre Tătărași. În centru se vede catargul cu steagul Agenției Austriece (1845)Privirea Iașilor dinspre Tătărași. În centru se vede catargul cu steagul Agenției Austriece (1845)

Nicolae Dimachi nota că „Agenția Austriacă a stat în casele din Elena Doamna între anii 1825 şi 1827, când a ars târgul; apoi s-a mutat acolo Pompieria, până în anul 1842, și din nou Agenția, fiind casele reparate de Mihail Sturdza, și stă până în anul 1858, când se mută în casele din ulița Podul Verde, azi Carol I, unde este instalat Căminul studentelor Regina Maria” (Casa Catargi). Mai târziu avea să se instaleze în această clădire Serviciul Sanitar.

Casele date în folosință Agenției Austriece, din proprietatea Bisericii Tălpălari, au ars la 25 iunie 1833. Jurnalul Adunării obștești consemnează o listă de costuri și cheltuieli pentru repararea caselor arse, precum și o listă de materiale necesare acestei acţiuni. Porunca Domnului a fost ca Eforia orașului Iași să suporte cheltuielile de reparații. Cu facerea lucrărilor a fost însărcinat arhitectul austriac Gustav Freywald, cel care a construit Catedrala Mitropolitană și Palatul Rosetti-Roznovanu.  El a reamenajat casele pentru găzduirea Academiei Mihăilene și Teatru cel Mare de la Copou. Arhivele păstrează și urmele unor litigii ivite între Biserica Tălpălari și Agenția Austriacă.

Pentru sediul Agenției a fost închiriată, cu contract (anul 1833), casa lui Gheorghe Balș. Marele vistiernic Iordache Balș (între anii 1776 şi 1849) era căsătorit cu Ruxandra Gr. Sturdza. Este cunoscut un conflict dintre Smaranda Balș și Agenția K.K. Smaranda Balș (1811-1886) era fiica mai mică a lui G. Balș, căsătorită cu Costin Catargiu. În casele acestuia de la Copou se va muta Agenția Austriacă după 1880.

Agenția K.K.  a cunoscut, probabil, alte mutări provizorii în intervalul 1833-1880.  Astfel, la 1842, Agenția se adresa Secretariatului de Stat al Moldovei, solicitând să-i fie destinată o încăpere în Tribunalul Criminalicesc pentru arestații supuși austrieci, deoarece casa în care se mută cancelaria sa nu dispune de spațiu.

Agenţiei Consulare Kesro-Krăiești de la Iaşi îi erau subordonate Stărostiile K.K. de la Focşani, Huşi, Bârlad şi Bacău, precum şi Consulatul Austriac General de la Galaţi. Prin decretul imperial din 2 octombrie 1849, Agenţia Consulară de la Iaşi, precum și cea de la Bucureşti, sunt transformate în consulate generale.

Strada Elena Doamna și Ulița Agenției Austriece, după planul din 1857 (după Cornel Coman)Strada Elena Doamna și ulița Agenției Austriece, după planul din 1857 (după Cornel Coman)

„La 1835, agentul consular de la Iaşi era un anume Wollenberg. În perioada 1846 – 1849 agentul consular austriac era Eisenbach. Ca dragoman (translator) al Agenţiei era angajat Constantin Rosolimo, iar, după pensionarea acestuia, în septembrie 1848, a fost numit Alexandru Savul.” (Ela Cozma, Consulatele, agenţiile consulare şi stărostiile Austriei din Principatul Moldovei (1846-1850),  „Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVI, 2007, p. 119–158).

Ruinele Agenției Austriece și Hotelul Europa (2016)

Ruinele Agenției Austriece și Hotelul Europa (2016)

 De la ulița Agenției K.K., la ulița Zagură

În lista denumită Ulițele, casele și dughenele capitalei Iași la 1853, Agenția Consulară Austriacă este situată pe ulița Zagură. Cel puțin o parte a străzii a purtat această denumire, deoarece, în documentul amintit, figurează și ulița Bisericii Albe sau stradela denumită „Spre Biserica Albă”. Locul lui Zagură, care a dat denumirea uliței, era spre capătul din vale al acesteia, în dreptul intersecției cu strada Grigore Ghica Vodă. Paharnicul Sion amintește în „Arhondologia” sa despre doi frați Zagură, pe care îi credea veniți la Iași din Zagora grecească. Iordache și Iancu Zagură au devenit funcționari („amploaiați”) în instituțiile statului. Iordache Zagură era șef de Secție la Divanul Țării de Jos și locuia lângă Biserica Sfinții Teodori.

Denumirea străzii Zagură se leagă de cel de-al doilea frate, clucerul Iancu Zagură, care locuia într-o casă din dreptul intersecției uliței Albe cu strada Grigore Ghica. Acesta mai avea trei case învecinate între ele, pe strada Bisericii Albe. La 1835, slugerul Iancu Zagură era revizor la logofeție; în 1837 a trecut la Divanul Țării de Jos, cu rangul de clucer. El a urcat alte trepte boierești, devenind paharnic în 1853 și ban la 1855. Eufrosina Zagură a stăpânit până târziu locuința familiei amintită mai sus. O plimbare pe ulița Zagură, la 1853, arăta că aici își aveau casele Iancu și Hristodor Adamachi, spătarul Tudorachi Vasiliu, aga Vasile Caranfil, erau 13 dughene ale armeanului Hagi Zaharia Ciolac, 12 dughene ale mănăstirii Trei Ierarhi, 12 dughene ale căminarului Ioan Negruți. În colțul cu ulița spre Biserica Albă își extinsese afacerea armeanul Iosip Mârza, care mai avea o cafenea pe Podul Vechi. Ulița Zagură reprezenta limita mahalalei armenești în acesta parte a orașului. Spre sfârșitul secolului XIX, ponderea populației evreiești din această zonă a devenit una predominantă.